Conf
orm art 132 alin 1 Codul de procedura fiscala: “Organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.”
Anterior Legii nr. 295/2020 (care se aplică din 24 decembrie 2020) inspectia fiscala se finaliza atat cu emiterea unei decizii de impunere, cat si cu sesizarea organelor penale pentru suspiciuni de savarsire a unor fapte penale in cazul contribuabilului verificat
In prezent, ca efect al modificarii art 131 alin 1 din Codul de procedura fiscala, “rezultatul inspecției fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecție fiscală, în care se prezintă constatările organului de inspecție fiscală din punctul de vedere faptic și legal și consecințele lor fiscale, cu excepția cazurilor în care se fac constatări în legătură cu săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare care fac obiectul inspecției fiscale, pentru care sunt aplicabile prevederile art. 132. Procedura de aplicare se aprobă prin ordin al președintelui A.N.A.F.”
Aceasta modificare legislativa a aparut ca urmare a pronuntarii CJUE in cauza cauza Lungu c. României – prin care CJUE a subliniat că nu este legal să existe în paralel două proceduri judiciare prin care să se dea două soluții contrare.
Pe fondul acestui context legislativ, incepand cu anul 2020, se constata existenta unei cresteri a sesizarilor formulate de catre ANAF pentru savarsirea unor fapte penale de natura fiscala, insa, este important de avut in vedere faptul ca nu orice sesizare sau suspiciune este si intemeiata.
Majoritatea sesizarilor formulate de ANAF cu privire la posibila savarsire de catre contribuabili a unor fapte de evaziune fiscala, ca, spre exemplu, dintre cele prevazute de art. 9 din Legea nr. 241/2015, se finalizeaza cu o solutie de clasare sau achitare, atunci cand parchetul sau instanta constata ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale acestei infractiuni.
Art 9 din Legea nr 241/2015 reglementeaza o serie de fapte care pot constitui infractiuni de evaziune fiscala, in situatia in care sunt intrunite anumite elemente specifice.
Ca un exemplu, in articolul de fata vom analiza situatia dispozitiilor art 9 alin 1 lit a din Legea nr. 241/2015, potrivit carora infractiunea de evaziune fiscala este “fapta de ascundere a bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, savarsita in scopul sustragerii de la indeplinirea obligatiilor fiscale”.
Faptul ca un contribuabil a omis sa declare veniturile impozabile realizate nu inseamna automat incadrarea sa in situatia calificata de art. 9 alin 1 lit a din Legea nr. 241/2015, ca fiind infractiune de evaziune fiscala.
A aprecia in sens contrar, presupune ca toate persoanele care omit sa isi declare veniturile la organul fiscal, se fac culpabile de infractiunea prevazuta de art. 9 alin 1 lit. a din Legea nr. 241/2015, desi legislatia fiscala prevede sanctiuni contraventionale pentru aceasta fapta.
In consecinta, infractiunea are ca situatie premisa existenta unei obligatii legale de a plati taxe sau impozite pentru anumite activitati prestate sau bunuri detinute.
In ceea ce priveste conditiile de tipicitate ale infractiunii de evaziune fiscala prev. de art 9 alin 1 lit a din Legea nr. 241/2005, consideram ca omisiunea platii unei taxe legal datorate nu constituie infractiunea de evaziune fiscala daca bunul sau sursa impozabila nu au fost ascunse.
Astfel, omisiunea platii unei taxe legal datorate nu constituie infractiune daca bunul sau sursa impozabila nu au fost ascunse, iar, in acest caz, ia nastere, pentru cel care nu a efectuat plata, doar obligatia de plata a taxei respective, nu si raspunderea sa penala.
In jurisprudenta instantei supreme s-a statuat ca omisiunea platii impozitelor si contributiilor datorate bugetului de stat nu poate fi asimilata infractiunii de evaziune fiscala prev.de art.9 alin 1 lit a din Legea nr. 241/2005 in lipsa unui element fraudulos din care sa rezulte intentia de a ascunde bunul sau sursa impozabila. (Decizia nr. 3907/28.11.2012 pronuntata de ICCJ Sectia penala). Spre exemplu, in speta citata, s-a stabilit ca neinregistrarea in scopuri TVA nu este, prin ea insasi, o ascundere, sanctiunea fiind inregistrarea din oficiu.
A ascunde bunul sau sursa impozabila insemana a nu declara obligatiile fiscale si, in acelasi timp, a intreprinde diverse actiuni pentru ca bunul sau activitatea desfasurata sa nu fie cunoscuta de organele fiscale, inclusiv a face demersurile pentru incasarea in numerar a operatiunilor.
In concluzie, asa cum se poate observa din interpretarea prev art 9 alin 1 lit a din Legea nr. 241/2005, exista unele conditii specifice care trebuie indeplinite pentru angajarea raspunderii penale in materia evaziunii fiscale, sens in care practica organelor fiscale, care in majoritatea cazurilor, printr-o interpretare gresita a normelor in materie, sesizeaza organele penale, poate fi apreciata ca o masura abuziva.
