Intervenția voluntară si forțată în procesul civil
În mod obișnuit, procesul civil se desfășoară între reclamant și pârât. Totuși, există situații în care o persoană din afara procesului consideră că hotărârea ce urmează să fie pronunțată i-ar putea afecta direct interesele legitime. În astfel de cazuri, legea îi permite să intervină în proces, pentru a se evita pronunțarea unei soluții incomplete sau incorecte și pentru a preveni deschiderea unor procese separate, strâns legate de același raport juridic.
De asemenea, nu doar terții pot solicita să fie implicați, ci și părțile deja aflate în proces pot cere instanței să introducă alte persoane care au legături sau interese directe în cauză. Această posibilitate are rolul de a asigura o judecată completă și echitabilă, în care toate persoanele relevante pentru soluționarea litigiului să fie prezente și să își poată exprima punctul de vedere. În acest fel, se asigură nu doar corectitudinea hotărârii, ci și economia de timp și resurse pentru instanțe și părți.
Ce este intervenția?
Intervenția în procesul civil reprezintă modalitatea prin care o terță persoană se alătură unui litigiu deja existent și din acel moment devine parte, cu toate drepturile și obligațiile pe care legea i le conferă în această calitate.
De câte feluri poate fi intervenția?
Noul Cod de Procedură Civilă reglementează în art. 61-79, două forme de intervenție: intervenția voluntară – când terțul intervine benevol, justificând întotdeauna un interes – și intervenția forțată – când una din părțile procesului în curs cheamă în judecată o altă persoană.
Pentru a înțelege mai bine această instituție de drept, vom analiza în continuare fiecare formă de intervenție cu particularitățile sale.
- Intervenția voluntară
Pornind de la definiția dată anterior, intervenția este voluntară atunci când, din propria sa inițiativă, terțul se alătură unui proces, având interesul de a pretinde pentru sine un drept dedus judecății sau de a susține apărarea uneia dintre părți.
Așadar, intervenția voluntară poate fi principală, când intervenientul pretinde pentru sine un drept sau accesorie, când terțul se alătură litigiului doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părți, în scopul de a obține o hotărâre judecătorească favorabilă.
1.1 Intervenția voluntară principală
Cererea de intervenție voluntară principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată, motiv pentru care trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și formă prevăzute pentru aceasta (respectiv art. 194 NCPC).
În conformitate cu art. 62 alin. (1) și (2) NCPC, cererea de intervenție voluntară principală trebuie făcută în fața primei instanțe, înainte de încheierea dezbaterilor. Ca excepție, cu acordul expres al părților, se poate face și în fața instanței de apel. Raționamentul din spatele acestei reglementări este dat de faptul că terțul formulează o pretenție proprie, ceea ce impune ca părților să li se ofere posibilitatea de a ataca hotărârea cu apel sau recurs, altfel s-ar aduce atingere dreptului la apărare al părților.
După introducerea cererii de intervenție voluntară principală, instanța va analiza dacă există interesul terțului sau legătura cu dreptul dedus judecății, termenul de depunere sau acordul părților în apel, natura litigiului și îndeplinirea condițiilor de fond și formă. Dacă instanța apreciază că au fost respectate toate aceste aspecte va admite în principiu cerere de intervenție principală.
Prin admiterea în principiu a cererii, instanța nu se pronunță efectiv asupra pretențiilor formulate de terț, ci stabilește dacă cererea este susceptibilă de a fi judecată împreună cu litigiul deja existent.
Din momentul în care instanța admite în principiu cererea de intervenție voluntară principală, intervenientul dobândește calitatea de parte în proces. Acesta preia cauza în stadiul în care aceasta se află la momentul admiterii cererii și va putea cere administrarea de probe noi (iar nu readministrarea de probe) prin cererea de intervenție sau cel târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii în principiu a cererii. Așadar, toate actele de procedură efectuate ulterior trebuie îndeplinite și față de acesta.
Intervenția principală se judecă odată cu cerere principală, dar în situația în care judecarea cererii principale ar fi întârziată de judecarea cererii de intervenție principală, instanța poate dispune disjungerea (judecarea separată a cererii), rămânând competentă în toate cazurile să soluționeze cererea de intervenție principală.
Spre exemplu, într-o acțiunea în revendicare, reclamantul formulează o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului solicitând restituirea unui bun pe care acesta din urmă îl deține fără niciun drept. În cursul judecății, un terț intervine în proces, pretinzând că el este adevăratul proprietar al bunului și solicită printr-o cerere separată, ca bunul să îi fie restituit lui, și nu reclamantului. Această cerere a terțului are caracterul unei intervenții voluntare principale, întrucât terțul nu sprijină poziția niciuneia dintre părțile inițiale (cum se întâmplă în cazul intervenției accesorii), ci formulează o pretenție proprie, concurentă cu cea a reclamantului, urmărind recunoașterea unui drept propriu asupra aceluiași bun.
1.2. Intervenția voluntară accesorie
Cererea de intervenție voluntară accesorie se face în scris, în tot cursul judecății, inclusiv în căile extraordinare de atac (recurs, contestație în anulare, revizuire), datorită faptului că terțul nu revendică un drept propriu ( cum se întâmplă în cazul intervenției voluntare principale), ci susține una dintre părțile procesului, iar interesul său poate exista până la soluționarea definitivă a cauzei.
Legea stabilește faptul că terțul are o poziție subordonată față de partea în favoarea căreia intră în proces. Acesta va putea săvârși doar actele de procedură care nu contravin intereselor părții în favoarea căreia a intervenit și va putea renunța la judecarea cererii de intervenție accesorie doar cu acordul acestei părți. [art. 67 alin. (2) și (3) NCPC]
Și în cazul intervenției voluntare accesorii, se parcurge etapa analizei admisibilității în principiu a cererii.
Întotdeauna, cererea de intervenție accesorie se judecă odată cu cererea principală, fără a fi posibilă disjungerea, cum se întâmplă în cazul intervenției principale, pentru că există o relație de interdependență între aceste două cereri.
2. Intervenția forțată
Intervenția forțată este acea formă de participare a terțelor persoane la judecată în cadrul unui proces în curs, din inițiativa uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Articolele 68-79 NCPC reglementează patru forme de intervenție forțată:
- Chemarea în judecată a altei persoane;
- Chemarea în garanție;
- Arătarea titularului dreptului;
- Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane.
2.1. Chemarea în judecată a altei persoane
Reclamantul, pârâtul, chiar și intervenientul principal ai unui proces deja existent vor putea să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul. (art. 68 NCPC)
Având natura juridică de cerere de chemare în judecată, părțile pot chema în judecată o altă persoană printr-o cerere motivată (art. 76 teza I NCPC) care trebuie să întrunească cerințele de formă prevăzute de art. 194 NCPC.
Dacă reclamantul sau intervenientul principal cer chemarea în judecată a altei persoane, cererea va putea fi formulată doar înaintea primei instanțe, pâna la terminarea cercetării procesului.
În schimb, în cazul pârâtului, cererea se va putea formula până la termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanțe, dar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată.
Intervenientul accesoriu nu poate formula în niciun caz o cerere de chemare în judecată a altei persoane, deoarece nu este o parte principală în proces, ci doar sprijină una dintre părți pentru a obține o soluție favorabilă.
Dispozițiile art. 64 NCPC reprezintă dreptul comun al procedurii admisibilității în principiu a tuturor cererilor de intervenție, fiind aplicabile și în cazul intervențiilor voluntare, cât și în cazul intervențiilor forțate, sub toate formele lor. Singura formă de intervenție care nu parcurge etapa admisibilității în principiu este cea prevăzută în art. 78-79, unde instanța, din oficiu, introduce în cauză o altă persoană.
Așadar, etapa analizei admisibilității în principiu este obligatorie și în cazul cererii de chemare în judecată a altei persoane.
Prin admiterea în principiu, cel chemat în judecată dobândește calitatea de reclamant, având o poziție independentă față de celelalte părți, motiv pentru care, din acest moment, hotărârea își va produce toate efectele și în privința sa.
2.2 Scoaterea pârâtului din proces
Art. 71 NCPC reglementează un efect special al acestei forme de intervenție forțată și anume, scoaterea pârâtului din proces.
Avem 2 cazuri:
- Atunci când pârâtul este dat în judecată pentru o datorie în bani, dar recunoaște că datorează suma respectivă și spune că este dispusă să o plătească persoanei care, prin hotărâre judecătorească, va fi stabilită ca adevăratul creditor, acesta poate fi scoas din proces. Condiția este ca debitorul să depună la dispoziția instanței suma datorată, astfel încât banii să fie plătiți celui care va fi declarat ulterior îndreptățit să-i primească.
- Dacă o persoană este chemată în judecată pentru a preda un bun sau pentru a permite folosirea acestuia, ea poate fi scoasă din proces dacă declară că este dispusă să predea bunul persoanei care va fi recunoscută prin hotărâre judecătorească drept adevăratul titular al dreptului. Într-o asemenea situație, instanța va dispune punerea bunului sub sechestru judiciar — adică bunul va fi plasat temporar sub protecția și supravegherea justiției, pentru a preveni deteriorarea, înstrăinarea sau folosirea abuzivă a acestuia până la soluționarea definitivă a cauzei.
Ca urmare a scoaterii pârâtului din proces, judecata va continua între reclamant și terțul chemat în judecată.
2.3. Chemarea în garanție
Chemarea în garanție reprezintă un mijloc procesual de atragere a unui terț la judecată, ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri.
Cererea de chemare în garanție trebuie să aibă la bază o obligație a terțului. Potrivit art. 1165 C. civ. „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.”
Spre exemplu, cu ocazia încheierii unui contract de vânzare, în sarcina vânzătorului se naște, printre altele, obligația de garanție contra evicțiunii (vânzătorul trebuie să îi asigure cumpărătorului stăpânirea netulburată a bunului). Dacă ulterior încheierii contractului care are ca obiect un bun imobil, o altă persoană pretinde cumpărătorului că ar avea un drept de proprietate asupra unei cote de ½ din acest imobil, cumpărătorul poate chema în garanție persoana de la care a cumpărat bunul pentru a-l despăgubi pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligația ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească.
Cererea de chemare în garanție este o veritabilă cerere de chemare în judecată, fapt pentru care trebuie să îmbrace toate condițiile de fond și formă prevăzute de lege pentru aceasta. Poate fi formulată de reclamant, pârât și intervenientul principal în aceleași termene și condiții prevăzute la chemarea în judecată a altei persoane: reclamantul și intervenientul principal pot formula cerere de chemare în garanție înaintea primei instanțe, până la terminarea cercetărilor procesului, iar pârâtul, în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, când aceasta e obligatorie, în caz contrar, până la primul termen de judecată.
Intervenientul accesoriu nu poate formula o cerere de chemare în garanție.
Asemenea formelor de intervenție abordate anterior, cererea de chemare în garanție este supusă procedurilor prevăzute la art. 64-65 NCPC, adică parcurge etapa admisibilității în principiu, cel chemat în garanție devenind parte din proces după acest moment, motiv pentru care toate actele de procedură ulterioare vor produce efecte și asupra sa.
În termenul stabilit de instanță, conform art. 65 alin. (3) NCPC, persoana chemată în garanție are obligația de a depune întâmpinare. Totodată, legea îi oferă posibilitatea ca, în cadrul aceleiași întâmpinări, să cheme la rândul său o altă persoană în garanție, potrivit art. 72 alin. (2) NCPC.
Cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu cererea principală, dar dacă soluţia acesteia din urmă este întârziată din cauza cererii de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea, judecarea lor separată. Până la pronunțarea de către instanță a unei soluții pe cererea principală, cererea de chemare în garanție se suspendă, respectiv se va soluționa după pronunțarea unei soluții pe cererea principală.
2.4. Arătarea titularului dreptului
Arătarea titularului dreptului reprezintă acea formă de intervenție forțată prin care „pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.”(art. 75 NCPC)
Așadar, pârâtul împotriva căruia s-a formulat o cerere de chemare în judecată este singurul care se poate prevala de această formă de intervenție forțată.
Cererea prin care pârâtul arată adevăratul titular al dreptul dedus judecății trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru cererea de chemare în judecată și se va depune înaintea primei instanțe în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării. Dacă formularea întâmpinării nu este obligatorie, pârâtul îl va putea arăta pe titularul dreptului cel târziu până la primul termen de judecată.
Ca regulă, formularea cererii de intervenție forțată este lansată la aprecierea pârâtului, neexistând o obligație legală de arătare a adevăratului titular al dreptului.
Această formă de intervenţie forţată se întâlneşte în cazul în care între pârât şi cel arătat de pârât s-a încheiat un contract de locaţiune, un contract de depozit etc.
Etapa analizei admisibilității în principiu este obligatorie și în cazul cererii de arătare a titularului dreptului.
Potrivit art. 77 alin. (3) NCPC, pentru a opera această formă de intervenție forțată și pentru a-și produce efectele trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
- cel arătat ca titular al dreptului trebuie să recunoască susținerile pârâtului;
- reclamantul trebuie să fie de acord.
Doar în acest mod cel arătat ca titular al dreptului va putea lua locul pârâtului inițial care va fi scos din proces.
În caz contrar, terțul arătat ca titular al dreptului va dobândi calitatea de intervenient principal, deoarece acesta intră în proces pentru a-și apăra propriul drept (de exemplu, pentru a demonstra că bunul nu îi aparține, sau că nu are obligația invocată de pârât).
În acest fel, procesul va continua între reclamant, pârât și terț, acesta din urmă având independență procesuală.
2.5. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
Introducerea forțată din oficiu a altor persoane este acea formă de intervenție forțată prin care instanța, din oficiu, dispune participarea în proces a altor persoane care nu au fost chemate de părți, dar a căror prezență este necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Potrivit art. 78 alin. (1) NCPC „În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Cu alte cuvinte, în cazurile prevăzute expres de lege și în procedurile necontencioase (proceduri judiciare în care nu există conflict între părți, ci se urmărește recunoașterea, constatarea sau autorizarea unui drept ori a unei situații juridice de către instanță), judecătorul poate introduce în proces alte persoane dacă este necesar pentru soluționarea cauzei. Aceasta reprezintă o obligație activă de autosesizare, instanța putând să decidă singură implicarea terților, fără a aștepta cererea părților.
Pe de altă parte, alin. (2) al aceluiași articol pune în discuție situația procedurilor contencioase. Dacă judecătorul consideră necesară introducerea altor persoane în proces, el nu decide singur această măsură, ci supune discuției părților necesitatea intervenției, respectând astfel principiul contradictorialității.
Dacă nicio parte nu solicită introducerea terțului, iar judecătorul consideră că participarea acestuia este esențială pentru soluționarea cauzei, instanța va respinge cererea de chemare în judecată, fără a se mai pronunța pe fond.
Introducerea în cauză se dispune prin încheiere, până la terminarea cercetărilor înaintea primei instanțe, dar dacă necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată de instanța cu ocazia deliberării, va repune cauza pe rol, dispunând citarea părților.
Această formă de intervenție forțată nu este supusă etapei admisibilității în principiu, deoarece nu ar face sens ca instanța să-și verifice propria hotărâre.
Terțul introdus în proces preia cauza în stadiul în care se află la momentul introducerii în proces, dar are dreptul să prezinte excepții, dovezi și, la cerere, instanța poate readministra sau administra probe noi, oferindu-i astfel o protecție mai mare decât celui care intervine în calitate de intervenient.
3. Concluzii
Așadar, intervențiile în procesul civil asigură protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor interesate și contribuie la înfăptuirea actului de justiție într-un mod echitabil, prevenind succesiunea de procese cu raporturi juridice strâns legate între ele.
Afla mai multe aici.
